Un Prim Ministru postdecembrist a rămas celebru pentru asemănarea pe care a făcut-o între industria românească şi “o grămadă de fier vechi”. Noi nu ne referim aici decât la industria de dispozitive semiconductoare şi circuite integrate, concentrată pe platforma industrială Băneasa, în nordul capitalei. Această industrie a apărut în anii ’60 şi se baza pe tehnologia germaniului. Se fabricau diode şi tranzistoare la IPRS (Întrepriderea de Piese Radio şi Semiconductoare). Din anii ’70 s-a folosit preponderent tehnologia siliciului (tranzistoare, dispozitive de putere, circuite integrate) iar din 1984 s-au fabricat şi circuite integrate CMOS într-o nouă întreprindere: Microelectronica. Tot pe platforma Băneasa a apărut în 1974 şi Institutul de Cercetări pentru Componente Electronice (ICCE), precedat cu 5 ani de un centru de cercetări cu acelaşi profil. Acesta avea în 1990 nu mai puţin de 1500 de salariaţi (la nivelul întregii platforme numarul de locuri de muncă era de circa 12.000). Pe platformă se fabricau şi aşa-numitele componente “pasive” (rezistoare, condensatoare), alături de cele “active” (în industria de semiconductori propriu-zisă).
Fară îndoială, după deschiderea economiei spre mediul de afaceri extern şi în absenţa unor noi investiţii, această industrie nu putea să ţina pasul cu dezvoltările de pe plan mondial. S-a manifestat, însă, un fenomen aparent surprinzător. Microelectronica S.A., cu tehnologia cea mai avansată, a fost prima care s-a prăbuşit din punct de vedere comercial şi aceasta deoarece era “captivă” în sistemul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, organizaţie a ţărilor comuniste din Europa) care îi asigura semifabricate şi piaţa de desfacere. Într-adevăr, maximul de producţie al acestei fabrici a fost atins în 1990 pentru ca în anul următor, imediat după dispariţia CAER, producţia să scadă dramatic. În schimb, fabrica mai veche, IPRS-Băneasa (ulterior Băneasa S.A.) a reuşit să supravieţuiască mulţi ani după deschiderea României la concurenţa externă, căzând până la urmă victima unei politici dezastruoase de privatizare. S-a ratat şansa unor investiţii străine şi aceasta în condiţiile în care în ani ‘90 industria de semiconductori a cunoscut un adevarat “boom” prin reorientarea către componente electronice de putere, în special pentru industria auto.
Desigur, deschiderea “lagărului estic” spre lume a creat un mediu concurenţial deosebit de agresiv. Fabrica MOS şi institutul de profil din Bulgaria au dispărut fără urmă. În schimb, în Germania de est, la Dresda (principalul partener din CAER al fabricii de microelectronica din Bucureşti) a apărut o investiţie de profil din SUA (la nivel de două miliarde de dolari) iar în prezent există unul din cele mai puternice ecosisteme de inovare în microelectronică din Europa (Saxony Silicon Platform).
Suntem conştienţi de faptul că Germania de est a avut cu totul alte şanse de dezvoltare pe termen lung, dar nu putem să nu ne gandim şi la şansele pierdute de România, oricât de mici ar fi fost acestea.
După decembrie 1989 au ajuns în posturi cheie (la nivelul conducerii Guvernului şi ministerelor) personalităţi care cunoşteau foarte bine industria electronică în general şi cea de semiconductori în special. După ştiinţa noastră, industria de semiconductori nu a avut în ochii acestora, nici o şansă. Chiar şi atunci când s-a manifestat (pentru a nu spune “mimat”) interesul, faptele au demonstrat alceva. Pentru mine va rămâne de neuitat episodul în care s-a încercat aducerea în “camera albă” de la Microelectronica S.A. a unei linii de montaj SMD (Surface Mounted Devices). Dacă aşa stăteau lucrurile, pentru ce mai trebuia infiinţat un institut/centru care să menţină în funcţiune linia de fabricaţie CMOS? Întrebarea va rămâne fără răspuns. Cei care au iniţiat şi susţinut “investiţia SMD” nu mai sunt printre noi. Eu nu pot uita episodul, deoarece (implicat fiind la data aceea în colaborarea cu Microelectronica S.A.) şi reacţionând negativ la ideea de introducere a liniei de montaj SMD în camera albă am fost “răsplătit” prin nominalizarea pentru postul de Director general al Microelectronica S.A. (fără să fiu consultat în prealabil). Nu pot nici acum să îmi reprim un gând de recunoştiinţă la adresa sindicaliştilor din fabrică care au reusit să blocheze numirea mea prin organizarea unei manifestaţii în faţa Ministerului Industriei!
Microelectronica S.A. (privatizată la sfârşitul anilor ’90) există şi astăzi. Supravietuieşte însă undeva în “zona crepusculară”, deoarece despre producţia ei de profil nu se mai ştie nimic. Ca şi despre rezultatul unei investiţii recente (Cine lucrează? Se produce ceva?).
Care a fost soarta celorlalte unităţi de pe platforma Băneasa? Fabrica Băneasa S.A. (fosta IPRS) şi-a încetat complet activitatea, în urma unei privatizări dezastruase, urmate de faliment.
ICCE s-a scindat în 1990 în patru organizaţii, dintre care trei societăţi comerciale care nu mai funcţionează în prezent (clădirile respective sunt nefolosite). Cea de a patra entitate, care a dus mai departe numele de ICCE (şi despre care vom da detalii mai departe) a fuzionat cu IMT în 1996, devenind Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microtehnologie (IMT Bucureşti). Acest institut naţional pare a fi singura organizaţie funcţională de pe întreaga platformă Băneasa în afara întreprinderii Microelectronica S.A., despre care nu avem date (nu se ştie ce personal are şi ce produce). |
